Eu nu-s poet ci dinamită
când primăvara mă imită
şi-mi scoate mugurii afară
ca florile să nu mă doară
Ca un vulcan cu stele-n miez
eu nu exist eu explodez
stiloul meu şi-aruncă lava
și cerul își pornește nava
Sufletu-mi arde pe hârtie
tăcerea țipă doar că-i vie
şi nimeni totuşi nu întreabă
de unde-atâtea stele-n iarbă
Și-n cer de unde-atâtea flori
un ghiont îţi dau şi iată zbori
Costel Zăgan, CEZEISME II
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu