POEZIA

Poetul se opri la porţile cetăţii şi însingurat

ca de obicei începu să scuipe cu versuri pe

zidurile exterioare Nesfârşite mi-au fost nop

ţile singurătăţii Dragoste pâinea mea cea de

toate zilele De multe ori flămânzitu-mi-au şi

trupul şi sufletul Depărtarea însă mă cheamă

iar şi nu pot pleca cu mâinile goale Pe degete

îmi strălucesc luceferi şi cele mai fragede ste

le Şi vai de zăpezile ce mi-au cucerit toate sim

ţurile Cuvintele mi-s pline de viscol şi vânturi

turbate Dinţii şi măselele se clatină de nerăbda

re şi dor Ochii mi-s întunecaţi de dorinţă Şi

numai dragostea îmi poartă mâinile spre tine

Pâine a poeziei mele de inimă albastră

Buzele ard

ca

nişte

flăcări

 

Inima-i

ce

nu

şă

 

Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ II